Povesti terapeutice pentru copii

Un miracol fara sfarsit
de Michael Arshavsky

Intr-o indepartata tara magica, era o scoala pentru magicieni. Ca orice alta scoala, avea elevi si profesori, teme si vacante. Si, la sfarsitul anului, magicienii incepatori demonstrau ce au invatat. Printre alti elevi din aceasta scoala, era un baiat pe nume Arthur, Copacelul verde. Prietenii lui i-au dat aceasta porecla, dupa o zi de scoala; el si-a transformat accidental parul intr-un copacel verde iar apoi, pentru multa vreme, nu a reusit sa isi recapete infatisarea anterioara.



Arthur a participat la o reprezentatie anuala de magie impreuna cu alti elevi. Si stiti ce truc a pregatit? Nu, nu a fost un pat zburator sau o bagheta luuunga de bomboane. Arthur a inventat un covor fermecat. Tot ce trebuia sa faci era sa stai pe acest covor, sa sari in sus de doua ori pe piciorul stang si sa spui “Cik-Ciak” si imediat una dintre dorinte iti era indeplinita. Totusi, de vreme ce Arthur era inca un novice si nu poseda inca o putere magica reala, magia lui nu dura decat un minut.


Pentru a-si testa noua inventie, Arthur a decis sa mearga la o gradinita din vecinatate. Acolo el invita copiii sa stea pe covor si sa le indeplinesca dorintele. Toti copiii au navalit pe covorul magic, dar micutul Nick ajunse primul. El era cel mai scund copil din clasa. Chiar si fetele erau mai inalte decat el. Nick a stat pe covor, a sarit de doua ori in sus pe piciorul stang, a rostit cuvintele magice, “Cik-Ciak,” si a tipat in gura mare, "Vreau sa fiu mare, mai mare decat toti!". Imediat Nick a inceput sa creasca. Copiii il priveau cu gura cascata de uimire. Mai intai el s-a facut mai inalt decat oricare din clasa, apoi mai inalt decat Arthur, apoi mai inalt decat profesorul lui, iar apoi capul i-a ajuns la tavan. Totusi, el nu a luat in considerare si hainele lui, cand si-a spus dorinta, iar hainele erau inca foarte mici. Pantalonii i s-au rupt, tricoul i-a cazut si chiar curelele de la sandale s-au rupt si au zburat in directii diferite. Fetele au inceput sa chicoteasca. Baietii se prapadeau de ras. Chiar si profesorul, nu s-a putut abtine sa nu rada vazand aceasta. Totusi, timpul magiei a expirat si Nick ajunse iar la inaltimea lui anterioara. Arthur a trebuit sa foloseasca o vraja speciala pentru a reface hainele lui rupte.



Urmatoarea care trebuia sa paseasca pe covor fu Jessica. Doua sarituri pe piciorul stang, “Cik-Ciak!” si… fata ingheta. Dintr-o data fura atat de multe dorinte care ii veneau in cap. “ O papusa! Nu, un baton de ciocolata! Poate o masina de jucarie? Nu, asta-i pentru baieti. O rochie noua! Nu, mama imi va cumpara rochia aceea oricum si aceasta va disparea intr-un minut. Ce altceva as putea alege?” Apoi, privirea ei cazu pe un raft plin de animale impaiate si si-a amintit cum si-a imaginat ca toate aceste animale sunt vii. Aceasta amintire a alungat toate celelalte dorinte, iar covorul fermecat incepu sa aduca la viata animalele una cate una. Camera s-a umplut de sunete de falfait de aripi si de pasari care tipau cand zburau prin aer, lovind cu ciocul ferestrele inchise. Pisicile care au prins viata mieunau si sareau in sus sa prinda pasarile. Caini mici si mari fugeau ca sa prinda pisicile, latrand zgomotos, iar puii de urs se rostogoleau pe podea, incercand sa se doboare unul pe celalalt. In timp ce copiii s-au strans in jurul profesorului cuprinsi de frica, Arthur s-a repezit si a deschis fereastra. Pasarile au zburat pe geam, afara; pisicile au sarit dupa pasari; cainii au fugit dupa pisici; iar puii de urs s-au rostogolit in strada, mormaind de placere. Intr-un minut, toate animalele s-au transformat iar in jucarii si mult timp dupa aceasta, copiii puteau sa gaseasca animalele lor impaiate, pe strada.

Cateva minute au trecut pana cand, cineva sa indrazneasca sa se urce pe covor. Apoi dintr-odata, un baiat pe nume Alex a avut o idee. Si-a amintit de prietenul sau Pete, care avusese o durere de dinti teribila, chiar de dimineata. Pete n-a putut sa manance nici marul pe care el i l-a adus de acasa. Alex pasi in fata si statu pe covor. Doua sarituri pe piciorul stang, “Cik-Ciak! Vreau ca durerea de dinti a lui Pete sa dispara,” spuse el. Intr-o clipita toti auzira rasul lui Pete. “ Multumesc, Alex!” spuse el.“ Sa impartim marul intre noi".


Apoi, mai mult spre usurarea profesorului, copiii au fost chemati la cantina, iar jocul cu magia lua sfarsit. Arthur, Copacelul verde, isi rula inventia si-i urma pe copii. El stia ca durerea de dinti a lui Pete va reveni intr-un minut si ca va trebui sa gaseasca o cale sa o inlature. Dar, se insela! Mai mult, spre surprinderea lui Arthur, Pete continua sa manance, sa rada si sa isi scrasneasca dintii zgomotos pentru a-si amuza prietenii. Arthur petrecu mult timp reflectand la acest miracol. De ce nu disparuse magia intr-un minut? Arthur crease acel covor, asa incat stia cu siguranta cat timp trebuia sa dureze magia. Neputand sa gaseasca motivul, el decise sa il intrebe pe profesor.



Profesorul batran si intelept asculta atent povestea lui Arthur, apoi rase din toata inima. Il batu tandru cu palma pe frunte pe Arthur si rosti cuvintele care ii vor ramane mereu in minte.

“ Tine minte, micul meu prieten,” spuse el, “Magia care e facuta pentru altii NICIODATA nu se termina.”

Sursa: http://www.kabbalah.info/



Patania iepurelui Fliti* cu leul cel fricos
(Basme terapeutice pentru copii si parinti – Sempronia Filipoi)

Odata demult vietuia un leu mare care credea ca el este regele junglei. Cele mai multe animale din padure il respectau sau chiar le era un pic frica de el, pentru ca se purta ca orice leu. Numai ca la un moment dat, leului I s-a intamplat ceva. El a devenit tot mai tiranic, mai afurisit , mai rau si intr-un cuvant a inceput sa-i asupreasca pe cei din padure. Ii teroriza pe toti, ii zgaria, isi batea joc de ei. Animalelor din padure a inceput sa le fie foarte frica. Viata lor se schimbase cu totul, atat de frica le era. Pur si simplu le era frica sa adoarma, ori sa mai iasa din vizuinele lor. Unele dintre ele au inceput sa viseze cosmaruri ingrozitoare, iar altele nici nu mai puteau manca.

Se pare ca leului nu-I pasa de toate astea. Continua sa-i chinuie, sa-i asupreasca si sa-i infricoseze pe toti. De fapt, leul se purta asa urat din cauza ca in sinea lui se simtea tare slab si se temea ca singurul mod in care putea sa para puternic era sa-i forteze pe ceilalti sa faca faca lucruri pe care ei nu le doreau sa le faca sis a bage frica in ei.

Numai ca traia in padure, satul de toate astea pana peste urechi, amaratul si zdrentarosul iepure Fliti. El se saturare sa le auda pe celelalte animale ca se vaicaresc despre leu sis a le vada toata ziua asa de pleostite si nedormite din cauza viselor de groaza pe care le aveau noaptea. De altfel, iepurele Fiti fusese primul care se speriase groaznic de leu, dar pana la urma a reusit sa scape putin de teama.

Intr-o zi, Fliti le-a anuntat pe celelalte animale:
“Ma duc sa-i dau o lectie acestui leu, sa-i fie de invatatura!”
“Bine, dar cum vrei sa faci?” l-au intrebat animalele. “Doar tu esti numai un biet iepure fara aparare. N-ai nici colti, nici ghiare puternice ca leul. Si la urma urmei nici nu poti alerga asa de tare.”
“N-are importanta” a raspuns spre marea mirare a tuturor iepurele Fliti. “Am reusit sa-mi gasesc propria putere si m-am hotarat sa-i dau acestui leu o lectie de o sa ma tina minte cat o sa mai traiasca!”

Tuturor celorlalte animale li s-a facut mai frica decat niciodata. Erau absolute sigure ca temutul leu il va sfasia pe iepurele Fliti. Dar iepurele Fliti nu dadea nicio atentie fricii lor. El s-a apucat sa sape o groapa foarte adanca drept pe cararea pe care obisnuia sa treaca leul dimineata la plimbare. Se straduia sa sape cu propriile lui labe atat de repede pe cat putea. Toata ziua a lucrat si numai tarziu, noaptea si-a terminat treaba. Groapa era foarte adanca si Fliti a acoperit-o cu Frunze si cu tot felul de uscaturi, ba chiar cu un copacel, in asa fel ca sa nu observe deloc ca acolo ar fi o groapa. Fara sa aiba stire de nimic, a doua zi leul a venit sa se plimbe, asa cum facea in fiecare dimineata. Ca de obicei era prost dispus, bombanind, injurand, ragnind si speriindu-le pe bietele animale. Dar Fliti privea la el si tremura foarte putin. Plimbandu-se leul a pasit peste frunzisul cu care era acoperita groapa si cu un zgomot puternic s-a prabusit in ea. Iepurele Fliti sapase groapa atat de adanca incat era aproape imposibil de iesit din ea.

Cum l-a vazut pe leu cazand in groapa, Fliti s-a dus la marginea ei si l-a privit.
“Tu, leule, n-ai inteles totusi ce inseamna sa fii puternic”, i-a spus el foarte linistit leului. “Sa stii ca puterea nu inseamna sa ai coltii fiorosi sau ghearele ascutite. Nu inseamna ca esti puternic nici daca ii faci pe altii sa tremure de frica inaintea ta, sau daca iti bati joc de ei, facandu-i sa se simta buni de nimic. Adevarata putere vine din interiorul fiecaruia. Daca iti dadeai seama de asta, n-ai fi stat acum pe fundul gropii. Cand o sa pricepi ce inseamna sa fii puternic cu adevarat, vei fi in stare sa gasesti o solutie si sa iesi din groapa asta.”
Si zicand acestea, iepurele Fliti a plecat topaind mai departe.

*NOTA: Daca spuneti povestea unei fetite, povestea se va intitula “Patania veveritei Fliti cu leul cel fioros”, iar eroina principal va fi veverita Fliti.


Povestea unui baiat* care era foarte urat
(Basme terapeutice pentru copii si parinti - Sempronia Filipoi)

A fost odata un baiat care era foarte, foarte urat. Urechile lui erau teribil de lungi si de-a dreptul ciudate. Avea si un nas urias din cauza ca era acoperit de umflaturi, dintii lui erau rupti, iar cei ramasi erau foarte negri. Corpul lui crescuse mare si stramb. Una peste alta se infatisa ca o pocitanie groaznic de privit. Viata acestui baiat era foarte grea, pentru ca ceilalti radeau mereu de el. Il batjocoreau, ii gaseau tot felul de porecle caraghioase si il luau peste picior facand mare haz pe seama lui. Absolut nimeni nu dorea sa-i fie prieten, iar el se simtea neputincios si nicicum nu reusea sa se apropie de cineva de aceeasi varsta. Pentru ca se simtea atat de pocit, nici la scoala nu invata bine. Ura din tot sufletul sa mearga la scoala, pentru ca in acel loc copiii isi bateau joc cel mai mult de el si-l chinuiau cel mai tare. Pana si parintilor lui le era rusine de el. Nici nu se fereau sa-i spuna in fata cat era de urat si cat de mult ii deraja pe ei acest lucru. Pana la urma baiatul nu a mai putut suporta si s-a hotarat sa fuga departe in padure, unde sa nu mai fie nimeni care sa-i vada uratenia.

Dupa ce si-a strans toate lucrurile de care credea ca va avea nevoie pentru drum, baiatul cel urat a lasat o scrisoare parintilor sai, iar noaptea s-a furisat afara din casa si a plecat. A intrat in desisul padurii si a mers adanc, tot mai adanc, pana cand s-a trezit langa un rau foarte frumos, pe malurile caruia era numai muschi verde si moale de tot. Bietul baiat se simtea atat de slabit de drumul greu pe care-l facuse, incat s-a lasat cat era de lung pe muschiul moale si a adormit pe loc.

In timp ce dormea, baiatul a inceput sa viseze. In visul lui se facea ca o zana foarte inteleapta a venit sa-I vorbeasca. Zana l-a atins cu gingasie pe umar, iar vocea ei blanda si dulce semana cu murmurul unui izvoras. Cu cat baiatul asculta mai mult vocea zanei intelepte, cu atat devenea mai calm si mai linistit. Dupa ce au stat ei de vorba indelung despre uratenia lui, zana cea inteleapta i-a atins ochii si a indepartat de pe ei un fel de solzisori, care semanau cu niste lentile. Baiatul nu-si daduse niciodata seama ca avea asa ceva pe ochi. Deci, era extraordinar de surprins si mirat. Acum se simtea cu mult mai bine si se intreba de ce oare nu-si daduse seama inainte ce mult il inselau ochii. Pentru ca, uite ce interesant, acum privind de jur imprejur chiar si lucrurile i se pareau altfel. Culorile i se pareau mai luminoase. Toate straluceau mai tare.

Apoi zana cea inteleapta i-a atins urechile, scotand usurel din ele doua dopuri facute din vorbele murdare pe care baiatul le auzise spuse despre el. Era si mai uimit. Cum au putut ajunge dopurile acolo fara stirea lui? Zana cea buna a inceput sa-i vorbeasca din nou, asa ca acum baiatul ii auzea vocea atat de blanda foarte clar:
“Au fost multe lucruri pe care nu aveai cum sa le auzi, sa le vezi si sa le intelegi”, i-a spus zana cea inteleapta. “Dar de-acum inainte esti pregatit sa vezi si sa auzi lucrurile intr-un mod nou. In zilele si noptile care vor urma in viitor, oamenii si intamplarile vor avea o cu totul alta infatisare si vor suna cu totul altfel pentru tine. Iti vei da seama cu adevarat cine are grija de tine, cine te respinge, cine este manios si rau si cine te iubeste cu adevarat. Vei putea pricepe cine isi bate joc de tine sau cauta sa te umileasca, astfel incat vei sti sa te feresti din calea acestor oameni. Toate aceste lucruri pe care le vei cunoaste de aici inainte, te vor face sa-i intelegi cu totul altfel pe ceilalti. De aceea, vei putea sa te inconjuri cu persoane care vor avea grija de tine, pentru ca in sfarsit VEI FI CONVINS CA SI TU MERITI SA FII IUBIT.

Apoi l-a sarutat pe baiat pe frunte, si l-a binecuvantat cu toata dragostea. Baiatul a simtit ceva greu de descries, ca un fior strabatandu-i tot corpul pana in inima si suflet. Mai tarziu cand s-a trezit din somn, si-a dat seama imediat ca i s-a intamplat ceva cu totul deosebit si important. Era convins ca visul fusese special si absolut extraordinar. S-a sculat si s-a dus la parau sa se spele. Privindu-si chipul in unda limpede, a vazut cu uimire o infatisare care era de-a dreptul frumoasa. Si-a amintit de ce-i spusese zana care il vizitase in vis. Atunci baiatul a inteles pe loc ca fata atat de aratoasa pe care o zarea in oglinda apei acum, era imaginea propriei lui figuri. Si-a dat seama ca uratenia lui nu fusese altceva decat o iluzie, o parere. Baiatul a priceput ca intr-un anume fel, cei din jurul sau vorbindu-l de rau sau batjocorindu-l, i-au strambat imaginea, adica parerea despre el insusi, facandu-l sa se creada ingrozitor de urat.

Intorcandu-se pe drumul catre casa, baiatul vedea lumea intr-un fel care era cu totul nou pentru el. Ce ciudat: cat de minunate erau florile care cresteau pe carare, iar pasarile – ce cantece clare aveau. Pana si soarele parca era mai putin dogoritor. Cand a ajuns acasa, parintii lui nu i-au adresat niciun salut, pentru ca nici nu bagasera de seama lipsa lui de acasa. In acea noapte, cand s-a culcat din nou cu ai sai, baiatul i-a vazut sip e ei cu totul altfel. De fapt, pareau alunecati intr-un somn ciudat, in care puteau sa umble sis a vorbeasca, dar nu puteau sa vada sis a auda cu adevarat. Atunci baiatul a priceput, in sfarsit, ca uratenia lui era o parte din visul lor ciudat si nu era deloc propria lui imagine!

Cand s-a dus din nou la scoala, a inteles ca si pe colegii lui ii vede cu totul altfel. Baiatul si-a putut da seama cu care dintre ei s-ar putea imprieteni. Apoi a mai descoperit ceva uimitor: cunoscandu-si calitatile si adevarata imagine, reusea sa descopere mult mai usor pe cei buni din jurul sau. Dar mai presus de toate, acum cand vedea lumea intr-un mod atat de nou si special a priceput si intelesul pe care il avea dragostea, atat cea simtita de el, cat si cea pe care o simteau unii din jurul sau. Asa se face ca, avand aceasta noua posibilitate de a intelege lumea, a descoperit pas cu pas, in fiecare zi care trecea, ca inima si viata lui se umpleau tot mai mult de bucurie

*NOTA: Daca spuneti povestea unei fetite, povestea se va intitula “Povestea unei fetite care era urata”, iar eroina principala va fi desigur o fetita.

Supa magica
de Michael Brushtein

Peter se juca la computer cand a auzit-o pe mama sa chemandu-l la bucatarie. “Vino sa-ti mananci supa, fiule”, spuse ea.

“Nu acea supa, iar!”, se gandi baiatul. “M-am saturat de ea! De ce trebuie sa fac ce nu-mi place? Imi doresc sa existe un buton la computer care sa faca supa gustoasa.”

Dintr-o data, peretii camerei au inceput sa se evapore si imediat s-a trezit intr-o temnita semi-intunecoasa.

“Buna,Peter!” auzi el. O persoana ciudata, cu barba lunga statea alaturi.

“Acest loc, pe care il vezi in fata ta, este locul in care este produsa si pastrata toata iubirea, de la toti oamenii din lume. Noi, gnomii, creem aici iubirea, in magazinele noastre si o pastram in zona de depozitare. Nimeni, in afara noastra, nu stie de unde vine iubirea si unde poate fi gasita.”

Baiatul a fost atat de zguduit de ceea ce tocmai s-a intamplat, ca abia a putut vorbi.

“Iubire,spui? Iubire pentru ce ?”intreba, dupa ce ii reveni respiratia.

“Iubire pentru absolut orice,”raspunse gnomul.”Chiar si iubirea ta pentru jocurile pe computer vine de la noi!”

“Imposibil!”, obiecta baiatul.

“Spune-mi, atunci, de ce simti uneori dorinta sa te joci si alteori, nu? De ce intr-o zi iubesti un lucru, iar in alta zi, pe altul? Raspunsul este simplu:noi, gnomii, controlam toate acestea.”, explica omuletul, cu calm.

“Dar asta nu-i corect!”, exclama Peter.

“De ce nu? Noi avem grija de acest sentiment si il pazim zi si noapte. Nimeni nu il poate fura sau distruge. Si, o data in viata, toata lumea ajunge aici si primeste sansa de a decide destinul iubirii lor. Azi, este randul tau.”

Cum gnomul il conduse pe baiat spre adancul temnitei, Peter observa frumoasele vitrine din lemn ce erau asezate de-a lungul peretilor.

“Priveste, aici este locul in care este depozitata toata iubirea ta,” spuse elful si se opri in fata uneia dintre vitrine. Deschise usa si lua in mana un vas mic, facut din sticla intunecata.

“Vezi, acest vas are numele tau intreg pe el. Ia-l, dar, te rog, fii atent.”

“Si ce urmeaza acum?”, intreba baiatul.

“Acum vine partea cea mai importanta. Acolo, dupa colt, este un vas foarte special. Continutul sau este potrivit pentru oricine, dar, din pacate, este aproape gol. Oricine poate adauga iubirea sa in acest vas, insa cu greu face asta vreunul. Trebuie sa decizi ce faci cu vasul tau: il pui inapoi in vitrina, sau oferi continutul lui celorlalti.”

“Dar,ce ar trebui sa daruiesc? Ce va mai ramane prntru mine, atunci?” , intreba Peter, intorcandu-se catre gnom. Oricum, nu auzi raspunsul la intrebarea lui, pentru ca gnomul disparu dintr-o data.

“Ce sa fac?” , se intreba Peter. “ Ar trebui sa daruiesc si sa raman fara niciun pic de iubire pentru fotbal...inghetata. ..carti.. .?! Poate ca sunt oameni in lume care nu iubesc nimic? Poate ca ei nu iubesc nici macar jocurile pe computer? Ce nefericiti trebuie sa fie!!!”, se gandi baiatul.


Si, dintr-o data, si-a dat seama! Daca te gandesti, obiectele nu conteaza deloc. Cel mai important lucru este iubirea. Era clar: trebuia sa-si imparta iubirea cu ceilalti!

“Ai absoluta dreptate, copile!”,spuse vocea gnomului, de la departare si Peter se trezi iar in camera sa.

“Ti se raceste supa, fiule”, spuse mama.

Peter se grabi spre bucataria plina de aroma ce se ridica dintr-o farfurie alba de pe masa. Inghiti cu grija o lingura din lichidul cald. Dintr-o data, in loc de gustul obisnuit al supei care nu-i placea, a simtit ceva indescriptibil si minunat. El a simtit din ce era, de fapt, facuta supa: din iubirea calda si tandra a mamei sale.

Sursa: http://www.kabbalah.info/



Hipopotamul cel micut si maimutica


Intr-o zi, statea hipopotamul cel micut in casuta lui – mlastina cenusie din poiana, si-si plangea de mila.
Nu-mi place starea proasta pe care o am! nu-mi place !
Sunt atat de indispus !
Si de ce sa fie altfel ?
Uitati-va la cerul acesta intunecat si plictisitor...uitati-va la apa aceasta mlastinoasa – de culoare gri...iar imprejur totul e sumbru...ma plictisesc atat de mult !

Hipo a oftat, a respirat adanc si a inceput sa se joace jocul cu balonasele. Dar ii ieseau numai balonase mari si gri...si s-a plictisit foarte repede si de acest joc.
M-am saturat ! Eu fac intruna balonase, dar nimeni nu le vede !
Vaaaaaaai ! - se vaita Hipo cel micut si se scufunda adanc in apa, dar starea lui nu se imbunatati.
Ce sa fac ?! Ce sa fac ?! balbaia plangandu-si de mila. Saracutul de mine, nu am noroc...
Timpul trecea si nimic nu se intampla.
Ce plictiseala.....vaaaai...m-am saturat sa stau in mlastina.


Deodata, in spatele lui s-a auzit o muzica, insotita de voci vesele si imediat s-a aratat si fata stralucitoare a unei maimutici.
Salut Hipo! Ce zi minunata, nu-i asa ? - A spus ea.
- Mmmm...mie nu mi se pare asa, a oftat micutul hipopotam. Eu cred ca ziua aceasta este foarte foarte plictisitoare...si ieri a fost o zi plictisitoare...si alaltaieri...si in general eu ma plictisesc foarte tare in mlastina asta. M-am saturat sa stau asa, degeaba, fara sa fac nimic !...



Maimutica a dat din cap in semn de intelegere :
- Eu stiu de ce esti atat de trist!
- De ce ? a intrebat Hipo cel micut.
- Pentru ca esti atat de singur! - a spus maimutica - si de aceea te plictisesti.
- Crezi asta ?!- Sunt sigura!...tu ai nevoie de un prieten.
- Dar unde pot sa-l gasesc ? a intrebat Hipo cel micut, sunt sigur ca aici in mlastina mea nu este. Si s-a uitat cu indoiala la apa tulbure.

Maimutica s-a scarpinat in cap, - Vino!, impreuna vom cauta un prieten, poate cineva si-a parasit vreun prieten de care nu mai are nevoie....sau poate cineva l-a pierdut.
- L-a pierdut ?! Hipo cel micut s-a cutremurat atat de tare incat iar a inceput sa scoata balonase. Nu se poate ca cineva sa piarda un prieten. Prieten este ceva foarte pretios.
Si au plecat amandoi sa caute un prieten pentru Hipo cel micut, numai ca nici unul dintre ei nu stia cum arata un prieten.
- Cu cine seamana un prieten ? a intrebat Hipo cel micut.
- Nu stiu, a raspuns maimutica.
- Are coada?
- Nu stiu!
- Blana vargata?
- Nu stiu !
- Este tepos sau moale?
- Nu stiu!
- Aspru sau neted?
- Nu stiu!

Unde se afla acest prieten misterios?
Au mers prin padure, dar nu au intalnit nici o faptura deosebita.
- Am stiut, a spus Hipo cu ingrijorare. Am stiut ca o sa raman singur pe vecie, nu o sa am prieteni niciodata!
- Prostii... spuse maimutica. Noi inca nu am traversat toata poiana. El sigur se afla acolo...undeva...prietenul tau. Sunt sigura ca il vom gasi!
Dar iata, ca au ajuns si la ultimul copac, au cautat in toate tufisurile, in toate gropitele si in toate movilitele...si nu au gasit nici un prieten.
-Nimeni!
S-au asezat dezamagiti pe o stanca.
Vaaaaiiiii !!! ochii hipopotamului cel micut erau plini de lacrimi. Lacrimi mari de hipopotam, care amenintau sa inunde toata grota in care stateau.
- Vaaaaaiii !!!
- Va rog ! nu faceti aici prea multa aparaie ! Locuitorii orasului nu sunt inca pregatiti pentru ploaie, a spus cineva din apropiere.

Hipo cel micut s-a intors surprins si l-a vazut sub un tufis pe bunicul arici. Toti din padure stiau ca este foaaaarte destept.



- Vaaaai, nu o sa am prieteni niciodata! - se vaita Hipo cel micut.
- Nu te-am inteles ! a spus ariciul, doar ai un prieten !
- Chiar ?! Unde este ? A fost atat de emotionat incat a incetat sa planga imediat. - Unde? unde este?
- Langa tine, a spus batranul arici. Iata-l ! si a aratat inspre maimutica. Ea a fost langa tine tot timpul. Ea este prietena ta adevarata.
- Maimutica ?, dar ea nu seamana cu mine deloc ! - a strigat Hipo tulburat si jenat.
- Ea nu este mare ca mine si nici macar nu stie sa faca balonase.
Eu am crezut ca prieten inseamna ceva mare, roz si minunat, ceva iesit din comun ca un balon mare si colorat, ca un cadou mare !
- Desigur ca un prieten este un mare cadou, a aprobat bunicul arici.
Dar el nu arata mereu cum ti-l imaginezi. El nu este un balon. Prietenul este prieten.


Prietenul este cel care se gandeste la tine, te ajuta si vrea sa-ti fie mereu bine.


1 comentarii:

 

PUBLICITATE